Potrivit unui aforism, „un singur cuvânt rostit cu dragoste neprefăcută poate ridica într-o clipită pe cel doborât de întristare”. Cu atât mai mult o multitudine de cuvinte scrise şi adunate într-o carte au capacitatea de-a repoziţiona pe verticală nu una, ci chiar mii de persoane care, din variate motive, au ajuns să fie „încarcerate”, pentru un timp mai scurt sau mai lung, în orizontala grijilor şi neliniştilor vieţii. Impasul existenţial pe care uneori îl traversează o întreagă societate devine pe deplin posibil a fi depăşit când este luată ca pilon de susţinere Ortodoxia, înţeleasă şi propagată în exterior ca un „antidot al sufletului întristat”. Acesta este titlul incitant pe care ni-l propune părintele Visarion Alexa într-o carte cu valoare de simbol, a doua ce-i poartă semnătura. Aflat în plină maturitate profesională, socială şi familială (preot paroh la o biserică din Bucureşti, publicist, soţ şi tată), el îşi asumă printr-un set de eseuri rolul teologului complet care se încumetă să pună apăsat degetul pe răni sângerânde cu speranţa că le va înlesni vindecarea.

Teme cu tâlc precum „necredinţă şi depresie”, „creştinismul ca mod de viaţă”, „drumuri spre Dumnezeu”, „boli omeneşti, vindecări duhovniceşti”, segmentate în alte subtitluri mai mult decât atractive, sunt luate atent sub lupă de către autor în dorinţa de a-i face omului contemporan o radiografie completă a suferinţelor şi tristeţilor sale, dar mai ales a-i oferi leacul care să-i stopeze nevralgiile trupeşti şi sufleteşti ce-l macină. Abordând eminamente optimist realităţile ce i-au căzut sub peniţă şi folosind un limbaj accesibil, Visarion Alexa ne înfăţişează Ortodoxia ca fiind „locul unde intimitatea dintre om şi Dumnezeu este completă” şi „calea care te duce spre Dumnezeu cel Viu şi Adevărat”. Nimic mai potrivit, credem, pentru individul modern tot mai depersonalizat, căzut între tâlhari, adică „orice suflet de om care a căzut pradă demonilor, dar care încă se gândeşte la veşnicie, care încă tânjeşte după ea”. Ca remedii la această stare de incertitudine fiinţială sunt oferite: postul, rugăciunea, asumarea şi purtarea crucii, (re)întoarcerea în biserică, Spovedania, Împărtăşania, debarasarea de mândrie şi îmbrăcarea platoşei smereniei, autoanaliza, evitarea judecării aproapelui. În fruntea tuturor celor enumerate e pusă necesitatea ca omul să priceapă că nu poate trăi decât acceptând în sine forţa regeneratoare a Duhului Sfânt Care „şade în inima lui”. De pe poziţia încărcată cu enormă responsabilitate a duhovnicului probat în numeroase bătălii, fie personale, fie ale fiilor săi duhovniceşti, autorul se exprimă tranşant (năzuind ca, fără rezerve, cititorul să ia aminte): „Aceasta este puterea Duhului Sfânt, care îl face pe om să se ridice din oboseală, din păcate, din necazuri, din nenorociri şi să se însufleţească spre Dumnezeu. Dacă iubeşti, nu te temi de Dumnezeu şi Duhul Lui va coborî peste tine”.